Obiectivele pe care şi le propune o societate responsabilă depăşesc resursele şi competenţele administraţiei publice. Participarea şi responsabilitatea tuturor nu este o opţiune, ci o condiţie pentru a prezerva mediul economic şi mediul natural - cultura şi civilizaţia. Angajamentul şi obiectivele CEDD se înscriu în această perspectivă.

 

Repere pentru cooperarea intercomunală

 

Despre „comună” şi alte denumiri ale UAL – unităţilor administrative locale

 

„Comuna” este termenul folosit  pentru a desemna organizaţia teritorială de bază, condusă de un consiliu şi un primar. În majoritatea statelor europene este folosită această denumire atât în zona „latină”  (Franţa, Italia), cât şi în cea „germanică”.  Englezii şi spaniolii ori portughezi folosesc  mai ales termenul de municipalitate. Dar ceea ce trebuie reţinut este că această unitate teritorială de bază are un primar şi un consiliu local (comunal) şi prin urmare, administrativ vorbind, Roma ori Parisul sunt comune (cei care au vizitat cele două metropole au văzut înscisurile „comunale” pe pubele şi pe ziduri).  Tot comune sunt şi Bucureşti – Chişinău, la fel şi Ungheni sau Valea lui Mihai. 

Din considerente politice şi, foarte probabil, dintr-un deficit de cultură şi coerenţă administrativă (şi nu numai administrativă),  comuniştii au desemnat prin comună doar  comunele rurale şi au numit „oraşe” – comunele mici şi „municipii” – comunele mari.  În legislaţie,  însă, nu  au avut cum să şteargă elementele care definesc comuna, adică Consiliul local şi Primarul. Aşa ne aflăm astăzi într-o situaţie aberantă,  unică în lume: avem 3 denumiri oficiale distincte pentru aceeaşi unitate administrativă: comună – oraş – municipiu. 

Pentru cei interesaţi de detalii – pot fi consultate cu folos informaţiile oferite de EUROSTAT referitoare la clasificarea unităţilor teritoriale „regionale”  (NUTS nomeclatorul pentru statistică) (http://ec.europa.eu/eurostat/web/nuts/overview ) şi respectiv a unităţilor teritoriale „locale” (LAU- local administrative units http://ec.europa.eu/eurostat/web/nuts/local-administrative-units ).

Din incadrarea tuturor primăriilor din România în categoria LAU-2 (adică „comune” sau nivelul de bază al unităţilor teritoriale locale) putem avea o dovadă suplimentară că distincţia comune (rurale) – oraşe – municipii  nu are pertinenţă administrativă ori juridică.  Astfel, pentru România anului 2014 sunt consemnate 3181 unităţi administrativ teritoriale de rang „local” (LAU-2) cu 3181 primari şi cu populaţii cuprinse între 1908669 (Bucureşti) şi 129 locuitori pentru Brebu Nou – judeţul  Caraş Severin.  Statistica spune deci că media locuitorilor pentru o primărie este de 6683 locuitori.  În statistica naţională aflăm că există 2861 comune (rurale) + 217 oraşe + 103 municipii.

 

Cum rezolvăm problema numărului mare de primării – consilii locale şi primari ?

 

Fiecare primărie şi consiliu local reprezintă costuri administrative şi salariale  care, în mod normal,  ar trebui să fie plătite din veniturile locale. Dar în România 90% din primării nu pot colecta suficiente taxe şi impozite pentru a finanţa aparatul administrativ şi trebuie finanţate de la bugetul central.  În realitate,  un „teritoriu” este o structură vie care poate cunoaşte dezvoltare socială şi economică sau un regres până la dispariţie.  Situaţia este similară în toate statele europene cu populaţii imbătrânite şi multe zone rurale rămase fără oameni.  Pentru a face faţă acestei situaţii deciziile politice au urmat 2 direcţii mari:

1.      forţarea regrupării administrative (cel puţin 10 sau 20 sau 30 de mii de locuitori pentru o primărie). În Suedia nu mai sunt decât 290 de primării (unitatea administrativ teritorială se numeşte Kommune);

2.      cooperarea intercomunală – prin crearea unor instituţii publice de cooperare intercomunală (intercomunalităţi) -  Franţa, de exemplu are 36568 comune dar care sunt aproape toate incluse în peste 12000 de intercomunalităţi  sau comunităţi de (1) comune,  de (2) aglomeraţii şi (3) comunităţi urbane. 

 

Forme de cooperare intercomunală

 

În calitatea lor de persoane (juridice),  unităţile administrativ teritoriale (UAT) prin consiliile locale pot decide cooperarea cu alte consilii locale pentru  a realiza diverse obiective de infrastructură şi servicii.  Cooperarea se poate realiza prin 2 tipuri de structuri:

-          o structură de drept privat (o asociaţie)

-          o structură de drept public (o instituţie publică)

 

Principiul asocierii (al asociaţiilor) este: un „asociat” = „un vot” – indiferent cât de mare sau mic este asociatul. Oricine poate fi reprezentantul desemnat al UAT în asociaţie.

 

Principiile de bază ale cooperării în cadrul unei instituţii publice intercomunale sunt:

(1) legitimitatea reprezentanţilor (fiecare UAT poate fi reprezentat doar de aleşi locali – pe durata mandatului lor din propriul UAT)

(2) proporţionalitatea (ponderea voturilor sau a reprezentanţilor UAT urilor este proporţională cu numărul de cetăţeni reprezentaţi)

(3) transferul de competenţe pentru domeniile de cooperare desemnate: de exemplu, dacă activitatea realizată în cooperare este serviciul de apă, toate deciziile referitoare la acest serviciu sunt luate în consiliul intercomunal de către aleşii locali desemnaţi de UAT-uri şi deci deciziile referitoare la acest serviciu nu mai sunt luate în consiliile locale ale UAT-urilor

 

 

De ce ADI-urile din România nu reprezintă un model fiabil (funcţionale)

 

ADI – asociaţii de dezvoltare intercomunitară – au fost create forţat în scopul creării unor beneficiari „regionali” de fonduri europene. Primele ADI-uri au fost create pentru proiecte din sectorul apă-canal. Următoarele au fost create în sectorul gestiunii deşeurilor  - dar „modelul” urmat a fost cel utilizat pentru apă, deşi o parte din problemele pentru gestiunea deşeurilor aveau alt specific.  Cele câteva ADI-uri care funcţionează relativ bine (unul este cel de la Piteşti – SERVISAL ARGEŞ) reprezintă mai ales exemple de bună adaptare a oamenilor şi şansa unui manager de excepţie decât efectul unui cadru legal adecvat.

 

Deficienţele majore ale ADI-urilor aşa cum au fost reglementate în România constau în:

·   Nerespectarea principiilor de bază ale intercomunalităţii (menţionate mai sus); (în consecinţă procesul decizional este dificil şi redundant şi adesea cei care votează nu au legitimitatea şi ponderea primăriilor pe care le reprezintă);

·   Statutul de drept privat (şi nu public) al ADI-ului  (în consecinţă, chiar şi atunci când este construită o infrastructură comună care prin natura ei nu poate fi decât de natură publică – ADI-ul nu poate deveni proprietarul ei de drept);

·    Multe ADI-uri includ toate UAT-urile (primăriile) dintr-un judeţ şi formează un fel de mini-consiliu-judeţean;

·    Serviciile publice (apă sau gestiunea deşeurilor) sunt făcute de societăţi (operatori) constituite de aceleaşi UAT-uri sau de mai puţine UAT-uri decât cele care sunt membre ale ADI-urilor.

·   Fiecare ADI are un singur obiect de activitate (apa sau salubritate) şi prin urmare trebuie să-şi trimită reprezentanţii  în fiecare dintre ele (pentru a înţelege mai uşor această aberaţie: ne imaginăm că aplicăm principiul de funcţionare al ADI-ului la primării şi consilii locale. În acest caz, ar trebui să avem câte un consiliu local sau primărie pentru fiecare atribuţie de serviciu public, pentru apă, pentru transport, pentru deşeuri, pentru iluminat public etc.

 

Se poate compara modelul  (corect, logic) de funcţionare al consiliului local şi primarului cu cel neadecvat al ADI-urilor, deşi sunt chemate să gestioneze probleme identice: Consiliul local - are atribuţii de decizie pentru TOATE serviciile pe care legea le include în responsabilitatea UAT.  Realizarea concretă a serviciilor poate fi apoi încredinţată mai multor operatori de servicii prin delegare directă sau în urma unei licitaţii.

O funcţionare similară în cadrul unei „asociaţii de UAT-uri”  ar presupune ca între primăriile (UAT-urile) membre ale asociaţiei  sau instituţiei publice de cooperare  să existe o singură structură de cooperare în care să se ia deciziile politice pentru TOATE serviciile pe care primăriile/consiliile/UAT-urile au decis să le realizeze în comun, iar realizarea serviciilor să fie încredinţată – în condiţiile legii – unor operatori diverşi.

 

Partea bună a ADI-urilor

 

Cu toate păcatele lor, ADI-urile au creat premizele accesului la fonduri nerambursabile, deci la construcţia unor infrastructuri şi la ameliorarea unor servicii fundamentale – apă şi deşeuri – care nu ar fi putut fi realizate altfel într-o perioadă de timp atât de scurtă. 

Regretul pe care îl putem formula este că din lipsa unei viziuni politice adecvate, modelul de funcţionare al ADI-urilor nu a permis şi nu permite valorificarea integrală a oportunităţilor pe care le oferă programele europene şi – în perspectivă mai largă – avantajele cooperării intercomunale:  mai multă eficienţă, calitate a serviciilor şi solidaritate teritorială  pentru o dezvoltare economică şi socială.

 

ADI-urile se dovedesc a fi abordări conjuncturale şi nu un model de cooperare intercomunală: partea bună este că decidenţii politici, cu puţină inteligenţă managerială şi responsabilitate civică, ar trebui să ştie acum ce nu mai trebuie făcut şi mai ales ar putea propune un model  viabil de cooperare.  Un model indispensabil.

 


Next
Next
Previous

CEEP

Next