Obiectivele pe care şi le propune o societate responsabilă depăşesc resursele şi competenţele administraţiei publice. Participarea şi responsabilitatea tuturor nu este o opţiune, ci o condiţie pentru a prezerva mediul economic şi mediul natural - cultura şi civilizaţia. Angajamentul şi obiectivele CEDD se înscriu în această perspectivă.

 

SMID sau GD sau SGD sau SIGD  sau MD sau...   ?

 A vorbi corect, a ne exprima precis înseamnă a înţelege şi a gândi limpede, deci a acţiona eficient. Parabola turnului Babel este o parabolă despre eficienţă  - respectiv despre pierderea eficienţei atunci când nu stăpânim înţelesurile, când nu avem idei şi repere limpezi ! 

 

Expresia „sistem de management integrat al deşeurilor”, sau SMID în prescurtare,  este o exprimare redundantă.  A fost folosită, probabil  o neglijenţă de redactare, în prima sau primele strategii de dezvoltare judeţene, iar apoi a fost preluată (ca să nu zicem copiată) de (aproape) toate judeţele.  Cuvintele sistem, management (sau gestionare) şi integrat trimit către aceeaşi  idee de abordare a părţilor ca un tot, către ideea că nu putem aduce un răspuns eficient problemelor dacă tratăm fiecare parte separat.

Să subliniem şi importanţa conceptului de “integrare” în contextul managementului deşeurilor:  deşeul, în circuitul lui efectiv şi în cel documentar, trece prin mai multe mâini, generând componente succesive de cost. Atâta  vreme cât aceste “mâini” nu lucrează într-un mod corespunzător coordonat, eficienţa întregului circuit este pericilitata sau chiar imposibilă.

Conceptul de „waste management” din documentele europene a fost foarte bine tradus în limba română cu gestionarea deşeurilor.  Aşa îl regăsim în primele noastre reglementări din 2004 SNGDStrategia Nţională de Gestionare a Deşeurilor (actualizată în 2013), ori PNGD Planul Naţional de Gestionare a Deşeurilor (încă neactualizat la 31 decembrie 2013)

Ambele aduc informaţii şi propun măsuri de ordin general prea puţin aplicabile concret de autorităţile locale.  Prezentul ghid işi  propune tocmai să ofere aceste recomandări şi tehnici concrete de organizare a atribuţiilor proprii ale administraţiei publice locale în vederea organizării şi derulării unui management corespunzător al deşeurilor.

Limba română utilizează pentru noţiunea de administrare, conducere două neologisme: mai vechiul gestionare – pe filieră franceză şi mai recentul management - venit pe filiera engleză. Pentru că gestionar ne trimite spre micul responsabil cu materialele iar manager ne trimite spre marele director de întreprindere, există tendinţa utilizării mai frecvente a acestui ultim termen. Totuşi,  nu trebuie uitat că documentul  aprobat în decembrie 2013 se numeşte Strategia Naţională de Gestionare a Deşeurilor.

Nici Legea serviciilor comunitare de utilităţi publice nr. 51/2006 nici Legea nr. 211/2011 care transpune Directiva cadru deşeuri 98/2008/CE, nici Legea 215/2006 a administraţiei publice locale – nu utilizează vreodată sintagma de sistem integrat de management al deşeurilor.  

Sintagma „sistem de management integrat a deşeurilor” este introdusă de OUG 92/2007 aprobată de L 224/2008 de amendare a legii 101/2006 a serviciului de salubrizare (un act subsecvent (cel mai mic în rang) iar apoi o regăsim în diverse master-planuri şi proiecte judeţene.

 Găsim următoarea definiţie în Legea 101/2006 – art.6*1 /  (3) Sistemul de management integrat al deşeurilor este destinat şi asigură deservirea unităţilor administrativteritoriale membre în asociaţia de dezvoltare  intercomunitară constituită  în conformitate cu prevederile Legii nr. 51/2006, cu modificările şi completările ulterioare. (trebuie scuzată şi incoerenţa exprimării: „este destinat şi asigură deservirea...” !)

În concluzie – o exprimare corectă, normală şi acoperitoare pentru abordarea integrată  este: gestionarea deşeurilor.

Gestionarea deşeurilor – Directiva Cadru 98/2008 şi Legea 2011/2011

Gestionarea deşeurilor (sau  managementul deşeurilor) însemnă, conform  [DC 98/2008/EC – art. 3.  9.],  „colectarea, transportul, valorificarea și eliminarea deșeurilor, inclusiv supervizarea acestor operațiuni și  întreținerea amplasamentelor de eliminare după închiderea lor, inclusiv acțiunile întreprinse de un comerciant sau un broker”.     Legea 211/2011  reia această definiţie în carul ANEXEI nr. 1 la punctul 14:    „ 14. gestionarea deşeurilor - colectarea, transportul, valorificarea şi eliminarea deşeurilor, inclusiv supervizarea acestor operaţiuni şi întreţinerea ulterioară a amplasamentelor de eliminare, inclusiv acţiunile întreprinse de un comerciant sau un broker”;

Putem reprezenta schematic această definiţie:

Referitor la atribuţiile şi obligaţiile autorităţii publice locale

Am văzut deja care sunt cele două grupe mari de deşeuri produse pe un teritoriu administativ şi care întră în responsabilitatea de gestiune (directă sau indirectă) a autorităţilor locale:

 (1) deşeurile municipale (menajere – stradale sau din serviciile publice – construcţii şi demolări) ş

(2) diverse fluxuri specifice: anvelope uzate, uleiuri uzate, periculoase, medicale, acumulatori şi baterii, vehicole scoase din uz,  DEEE-urile, etc... care au regimuri speciale, reglementate distinct de colectare şi tratare)

A.      Obligaţii directe

 

Conform descrierii din Legea 211/2011 – Art. 59 (1) autorităţile administraţiei publice locale au următoarele obligaţii:

asigură implementarea la nivel local a obligaţiilor privind gestionarea deşeurilor asumate prin Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană;

  1. “ urmăresc şi asigură îndeplinirea prevederilor din PJGD respectiv PMGD;”
  2.   elaborează strategii şi programe proprii pentru gestionarea deşeurilor;  
  3.  hotărăsc asocierea sau cooperarea cu alte autorităţi ale administraţiei publice locale, cu persoane juridice române sau străine, cu organizaţii neguvernamentale şi cu alţi parteneri sociali pentru realizarea unor lucrări de interes public privind gestiunea deşeurilor, în condiţiile prevăzute de lege;
  4.  asigură şi răspund pentru colectarea separată, transportul, neutralizarea, valorificarea şi eliminarea finală a deşeurilor, inclusiv a deşeurilor menajere periculoase, potrivit prevederilor legale în vigoare;
  5.  asigură spaţiile necesare pentru colectarea separată a deşeurilor, dotarea acestora cu containere specifice fiecărui tip de deşeu, precum şi funcţionalitatea acestora;
  6. asigură informarea prin mijloace adecvate a locuitorilor asupra sistemului de gestionare a deşeurilor din cadrul localităţilor;
  7. acţionează pentru refacerea şi protecţia mediului;

                                8. asigură şi răspund pentru monitorizarea activităţilor legate de gestionarea deşeurilor rezultate din activitatea medicală;   

Toate aceste obligaţii revin de drept (şi) „asociaţiilor de dezvoltare intercomunitară” în a căror activitate este inclusă gestionarea deşeurilor.

B.      Dreptul şi recomandarea de colaborare cu terţi

 

La obligaţiile de mai sus se adaugă dreptul (recomandarea) de a coopera cu structurile specializate (persoane juridice) care preiau responsabilitatea şi obligaţiile „producătorilor” pentru fluxurile specifice:

Art. 59 „(3) Pentru deşeurile generate în gospodăriile populaţiei, autorităţile administraţiei publice locale ale unităţilor administrativ-teritoriale şi a municipiului Bucureşti sau, după caz, asociaţiile de dezvoltare intercomunitară încheie

[1] contracte,  

[2] parteneriate sau  

[3] alte forme de colaborare

cu persoanele juridice care preiau obligaţiile producătorilor în vederea îndeplinirii obiectivelor stabilite pentru fluxurile de deşeuri reglementate prin acte normative care  transpun directive speciale.” 

C.      Dreptul şi obilgaţia de valorificare prin vânzare a deşeurilor reciclabile colectate

 

Art. 59. „(4) Pentru ȋndeplinirea obiectivelor prevazute la art. 17, autorităţile administraţiei publice locale ale unităţilor administrativ-teritoriale şi a municipiului Bucureşti sau, după caz, asociaţiile de dezvoltare intercomunitară, ȋn calitate de deținători legali a deșeurilor municipale ȋncredințate, organizează ȋn condiţiile legii vânzarea materialelor cu valoare de piață rezultate din colectarea separată/sortarea deşeurilor, iar fondurile obţinute se folosesc exclusiv pentru finanțarea gestionării deşeurilor municipale.” 

Acest amendament suplineşte parţial o reglementare explicită a regimului proprietăţii care se aplică deşeurilor. Se afirmă astfel, implicit, că odată scos în spaţiul public – adică încredinţat serviciului de salubritate – deşeul devine proprietatea autorităţii publice locale.

Precizarea că sumele obţinute prin vânzare se folosesc pentru finanţarea gestionării deşeurilor municipale obligă primăriile să ia în calcul aceste venituri care – teoretic – contribuie la limitarea contribuţiei cerută populaţiei.   Această prevedere va trebui integrată în caietul de sarcini şi în contractul cu operatorul de salubritate sau cu alt colector care acţionează în numele autorităţii.

Gestiunea „integrată” a deşeurilor şi serviciul de „salubritate”. Legea 101/2006

În Legea 101/2006 a serviciului de salubrizare a localităţilor se găseşte un inventar exhaustiv de activităţi pe care autoritatea publică le consideră necesare pentru gestionarea fluxurilor de deşeuri municipale şi pe care le poate încredinţa unui operator sau mai multor operatori specializaţi.

„Art. 2 (3) Serviciul de salubrizare cuprinde următoarele activităţi

a) precolectarea, colectarea şi transportul deşeurilor municipale, inclusiv ale deşeurilor toxice periculoase din deşeurile menajere, cu excepţia celor cu regim special;

b) sortarea deşeurilor municipale;

c) organizarea prelucrării, neutralizării şi valorificării materiale şi energetice a deşeurilor;

d) depozitarea controlată a deşeurilor municipale;

e) înfiinţarea depozitelor de deşeuri şi administrarea acestora;

f) măturatul, spălatul, stropirea şi întreţinerea căilor publice;

g) curăţarea şi transportul zăpezii de pe căile publice şi menţinerea în funcţiune a acestora pe timp de polei sau de îngheţ;

h) colectarea cadavrelor animalelor de pe domeniul public şi predarea acestora unităţilor de ecarisaj;

i) colectarea, transportul, depozitarea şi valorificarea deşeurilor voluminoase provenite de la populaţie, instituţii publice şi agenţi economici, neasimilabile celor menajere (mobilier, deşeuri de echipamente electrice şi electronice etc.);

j) colectarea, transportul şi neutralizarea deşeurilor animaliere provenite din gospodăriile populaţiei;

k) colectarea, transportul, sortarea, valorificarea şi eliminarea deşeurilor provenite din gospodăriile populaţiei, generate de activităţi de reamenajare şi reabilitare interioară a locuinţelor/apartamentelor proprietate individuală;

l) dezinsecţia, dezinfecţia şi deratizarea.”

Am regrupat şi  individualizat activităţile pentru a scoate în evidenţă că ele acoperă toată gama de deşeuri „municipale” aşa cum a fost deja definită (deşeuri menajere şi asimilate, stradale, din construcţii şi demolări) la care se mai adaugă categoria „dezinsecţii – dezinfecţii – deratizări”.

Câteva  observaţii importante de reţinut pentru relaţia dintre primării şi „operatorii de salubritate”.

Lista de activităţi de mai sus este descrierea completă a obligaţiilor de serviciu public care cad în sarcina autorităţii locale.  În cazul în care activităţile sunt realizate printr-un departament/servicii ale primăriei – trebuie să le regăsim pe toate în caietele de sarcini şi în regulamentele aferente.

Activităţile enumerate mai sus implică specializări, competenţe şi  infrastructuri şi echipamente precum arii teritoriale de intervenţie foarte diverse pe care nu pot fi realizate – de cele mai multe ori  -  de un singur „operator de salubritate”.

Autoritatea publică, în cazul în care decide delegarea serviciului, trebuie să acopere ansamblul operaţiilor „de salubritate” şi are la dispoziţie următoarele variante:

Mai multe contracte cu mai mulţi operatori specializaţi

Un singur contract cu un singur „salubrist” căruia îi delegă totalitatea activităţilor;

Unul sau mai multe contracte cu terţi specializaţi  doar pentru o parte din activităţi iar pentru celelalte activităţi nedelegate să   îşi constituie propriul departament/servicii.

Indiferent de numărul de servicii sau operatori – fiecare activitate dintre cele de mai sus trebuie să fie cuantificată financiar şi monitorizată distinct – atât pentru a putea controla buna ei indeplinire cât şi pentru a deduce care sunt

 (1) costurile reale  de operare

(2) costurile de capital – şi de dezvoltare

(3) costurile şi taxele mediu – 

(4) costurile reale de tratare a deşeurilor

(5) costurile „contribuţiilor” şi penalităţilor

(6) costurile pentru  monitorizare, raportare, informare, comunicare şi, în final,

(7) veniturile obţinute din valorificarea deşeurilor reciclabile (valorificabile).

Este foarte limpede că fără (1) abordări precise a costurilor şi veniturilor – la care se adaugă (2)  informaţiile precise şi actualizate referitoare la structura şi cantităţile de deşeuri şi la (3) dinamica demografică şi economică a teritoriului administrat – stabilirea obiectivelor, politicilor tarifare, planului de investiţii, condiţiilor de delegare şi contractare a serviiilor - nu pot fi făcute coerent şi mai ales impreciziile sau lacunele se traduc prin costuri suplimentare care sunt întotdeauna suportate exclusiv de populaţie – direct sau indirect.

Din cele de mai sus rezultă limpede că „salubrizarea” teritoriului (localităţilor) nu poate rămâne „monopolul” unei singure societăţi şi că autoritatea publică nu se poate spăla pe mâine de toate responsabilităţile de gestionare a deşeurilor prin delegarea lor integrală către un singur operator specializat.  De cele mai multe ori, activităţile de bază contractate cu un salubrist sunt cele de colectare – transport (eventual sortare).  Mai mult, odată cu implementarea proiectelor judeţene de gestionare a deşeurilor au fost construite infrastructuri cu vocaţie „regională” (judeţeană, zonală) cum sunt depozitele conforme, staţiile de sortare şi transfer care deservesc teritorii ample, au propriul plan de finanţare şi transformă „depozitarea” sau eliminarea prin depozitare într-o meserie şi o gestiune distincte. Astfel, salubristul rămâne prin excelenţă un actor local care gestionează  meseriile lui de bază: colectarea şi transportul.

Schiţă generală cu gestionarea deşeurilor – fluxuri şi  actori

Referitor la atribuţiile şi obligaţiile autorităţii publice locale

Am văzut deja care sunt cele două grupe mari de deşeuri produse pe un teritoriu administativ şi care întră în responsabilitatea de gestiune (directă sau indirectă) a autorităţilor locale:

(1) deşeurile municipale (menajere – stradale sau din serviciile publice – construcţii şi demolări) ş

(2) diverse fluxuri specifice: anvelope uzate, uleiuri uzate, periculoase, medicale, acumulatori şi baterii, vehicole scoase din uz,  DEEE-urile, etc... care au regimuri speciale, reglementate distinct de colectare şi tratare)

A.      Obligaţii directe

Conform descrierii din Legea 211/2011 – Art. 59 (1) autorităţile administraţiei publice locale au următoarele obligaţii:

  1.  acţionează pentru refacerea şi protecţia mediului;
  2.   asigură informarea prin mijloace adecvate a locuitorilor asupra sistemului de gestionare a deşeurilor din cadrul localităţilor;
  3.  asigură spaţiile necesare pentru colectarea separată a deşeurilor, dotarea acestora cu containere specifice fiecărui tip de deşeu, precum şi funcţionalitatea acestora;
  4.  asigură şi răspund pentru colectarea separată, transportul, neutralizarea, valorificarea şi eliminarea finală a deşeurilor, inclusiv a deşeurilor menajere periculoase, potrivit prevederilor legale în vigoare;
  5.  hotărăsc asocierea sau cooperarea cu alte autorităţi ale administraţiei publice locale, cu persoane juridice române sau străine, cu organizaţii neguvernamentale şi cu alţi parteneri sociali pentru realizarea unor lucrări de interes public privind gestiunea deşeurilor, în condiţiile prevăzute de lege;
  6.  elaborează strategii şi programe proprii pentru gestionarea deşeurilor;  
  7.  “ urmăresc şi asigură îndeplinirea prevederilor din PJGD respectiv PMGD;”

asigură implementarea la nivel local a obligaţiilor privind gestionarea deşeurilor asumate prin Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană;

asigură şi răspund pentru monitorizarea activităţilor legate de gestionarea deşeurilor rezultate din activitatea medicală;   

Toate aceste obligaţii revin de drept (şi) „asociaţiilor de dezvoltare intercomunitară” în a căror activitate este inclusă gestionarea deşeurilor.

B.      Dreptul şi recomandarea de colaborare cu terţi

La obligaţiile de mai sus se adaugă dreptul (recomandarea) de a coopera cu structurile specializate (persoane juridice) care preiau responsabilitatea şi obligaţiile „producătorilor” pentru fluxurile specifice:

Art. 59 „(3) Pentru deşeurile generate în gospodăriile populaţiei, autorităţile administraţiei publice locale ale unităţilor administrativ-teritoriale şi a municipiului Bucureşti sau, după caz, asociaţiile de dezvoltare intercomunitară încheie

[1] contracte,  

[2] parteneriate sau  

[3] alte forme de colaborare

cu persoanele juridice care preiau obligaţiile producătorilor în vederea îndeplinirii obiectivelor stabilite pentru fluxurile de deşeuri reglementate prin acte normative care  transpun directive speciale.” 

C.      Dreptul şi obilgaţia de valorificare prin vânzare a deşeurilor reciclabile colectate

Art. 59. „(4) Pentru ȋndeplinirea obiectivelor prevazute la art. 17, autorităţile administraţiei publice locale ale unităţilor administrativ-teritoriale şi a municipiului Bucureşti sau, după caz, asociaţiile de dezvoltare intercomunitară, ȋn calitate de deținători legali a deșeurilor municipale ȋncredințate, organizează ȋn condiţiile legii vânzarea materialelor cu valoare de piață rezultate din colectarea separată/sortarea deşeurilor, iar fondurile obţinute se folosesc exclusiv pentru finanțarea gestionării deşeurilor municipale.” 

Acest amendament suplineşte parţial o reglementare explicită a regimului proprietăţii care se aplică deşeurilor. Se afirmă astfel, implicit, că odată scos în spaţiul public – adică încredinţat serviciului de salubritate – deşeul devine proprietatea autorităţii publice locale.

Precizarea că sumele obţinute prin vânzare se folosesc pentru finanţarea gestionării deşeurilor municipale obligă primăriile să ia în calcul aceste venituri care – teoretic – contribuie la limitarea contribuţiei cerută populaţiei.   Această prevedere va trebui integrată în caietul de sarcini şi în contractul cu operatorul de salubritate sau cu alt colector care acţionează în numele autorităţii.

Gestiunea „integrată” a deşeurilor şi serviciul de „salubritate”. Legea 101/2006

În Legea 101/2006 a serviciului de salubrizare a localităţilor se găseşte un inventar exhaustiv de activităţi pe care autoritatea publică le consideră necesare pentru gestionarea fluxurilor de deşeuri municipale şi pe care le poate încredinţa unui operator sau mai multor operatori specializaţi.

„Art. 2 (3) Serviciul de salubrizare cuprinde următoarele activităţi

a) precolectarea, colectarea şi transportul deşeurilor municipale, inclusiv ale deşeurilor toxice periculoase din deşeurile menajere, cu excepţia celor cu regim special;

b) sortarea deşeurilor municipale;

c) organizarea prelucrării, neutralizării şi valorificării materiale şi energetice a deşeurilor;

d) depozitarea controlată a deşeurilor municipale;

e) înfiinţarea depozitelor de deşeuri şi administrarea acestora;

f) măturatul, spălatul, stropirea şi întreţinerea căilor publice;

g) curăţarea şi transportul zăpezii de pe căile publice şi menţinerea în funcţiune a acestora pe timp de polei sau de îngheţ;

h) colectarea cadavrelor animalelor de pe domeniul public şi predarea acestora unităţilor de ecarisaj;

i) colectarea, transportul, depozitarea şi valorificarea deşeurilor voluminoase provenite de la populaţie, instituţii publice şi agenţi economici, neasimilabile celor menajere (mobilier, deşeuri de echipamente electrice şi electronice etc.);

j) colectarea, transportul şi neutralizarea deşeurilor animaliere provenite din gospodăriile populaţiei;

k) colectarea, transportul, sortarea, valorificarea şi eliminarea deşeurilor provenite din gospodăriile populaţiei, generate de activităţi de reamenajare şi reabilitare interioară a locuinţelor/apartamentelor proprietate individuală;

l) dezinsecţia, dezinfecţia şi deratizarea.”

Am regrupat şi  individualizat activităţile pentru a scoate în evidenţă că ele acoperă toată gama de deşeuri „municipale” aşa cum a fost deja definită (deşeuri menajere şi asimilate, stradale, din construcţii şi demolări) la care se mai adaugă categoria „dezinsecţii – dezinfecţii – deratizări”.

Câteva  observaţii importante de reţinut pentru relaţia dintre primării şi „operatorii de salubritate”.

Lista de activităţi de mai sus este descrierea completă a obligaţiilor de serviciu public care cad în sarcina autorităţii locale.  În cazul în care activităţile sunt realizate printr-un departament/servicii ale primăriei – trebuie să le regăsim pe toate în caietele de sarcini şi în regulamentele aferente.

Activităţile enumerate mai sus implică specializări, competenţe şi  infrastructuri şi echipamente precum arii teritoriale de intervenţie foarte diverse pe care nu pot fi realizate – de cele mai multe ori  -  de un singur „operator de salubritate”.

Autoritatea publică, în cazul în care decide delegarea serviciului, trebuie să acopere ansamblul operaţiilor „de salubritate” şi are la dispoziţie următoarele variante:

Mai multe contracte cu mai mulţi operatori specializaţi

Un singur contract cu un singur „salubrist” căruia îi delegă totalitatea activităţilor;

Unul sau mai multe contracte cu terţi specializaţi  doar pentru o parte din activităţi iar pentru celelalte activităţi nedelegate să   îşi constituie propriul departament/servicii.

Indiferent de numărul de servicii sau operatori – fiecare activitate dintre cele de mai sus trebuie să fie cuantificată financiar şi monitorizată distinct – atât pentru a putea controla buna ei indeplinire cât şi pentru a deduce care sunt

 (1) costurile reale  de operare

(2) costurile de capital – şi de dezvoltare

(3) costurile şi taxele mediu – 

(4) costurile reale de tratare a deşeurilor

(5) costurile „contribuţiilor” şi penalităţilor

(6) costurile pentru  monitorizare, raportare, informare, comunicare şi, în final,

(7) veniturile obţinute din valorificarea deşeurilor reciclabile (valorificabile).

Este foarte limpede că fără (1) abordări precise a costurilor şi veniturilor – la care se adaugă (2)  informaţiile precise şi actualizate referitoare la structura şi cantităţile de deşeuri şi la (3) dinamica demografică şi economică a teritoriului administrat – stabilirea obiectivelor, politicilor tarifare, planului de investiţii, condiţiilor de delegare şi contractare a serviiilor - nu pot fi făcute coerent şi mai ales impreciziile sau lacunele se traduc prin costuri suplimentare care sunt întotdeauna suportate exclusiv de populaţie – direct sau indirect.

Din cele de mai sus rezultă limpede că „salubrizarea” teritoriului (localităţilor) nu poate rămâne „monopolul” unei singure societăţi şi că autoritatea publică nu se poate spăla pe mâine de toate responsabilităţile de gestionare a deşeurilor prin delegarea lor integrală către un singur operator specializat.  De cele mai multe ori, activităţile de bază contractate cu un salubrist sunt cele de colectare – transport (eventual sortare).  Mai mult, odată cu implementarea proiectelor judeţene de gestionare a deşeurilor au fost construite infrastructuri cu vocaţie „regională” (judeţeană, zonală) cum sunt depozitele conforme, staţiile de sortare şi transfer care deservesc teritorii ample, au propriul plan de finanţare şi transformă „depozitarea” sau eliminarea prin depozitare într-o meserie şi o gestiune distincte. Astfel, salubristul rămâne prin excelenţă un actor local care gestionează  meseriile lui de bază: colectarea şi transportul.

Schiţă generală cu gestionarea deşeurilor – fluxuri şi  actori


Next
Next
Previous

CEEP

Next