Obiectivele pe care şi le propune o societate responsabilă depăşesc resursele şi competenţele administraţiei publice. Participarea şi responsabilitatea tuturor nu este o opţiune, ci o condiţie pentru a prezerva mediul economic şi mediul natural - cultura şi civilizaţia. Angajamentul şi obiectivele CEDD se înscriu în această perspectivă.

 

 

    Cultura  - Civilizatie - Educatie - Mentalitate - Informatie -  Competenta

       

        Un ghid despre gestiunea integrată a deşeurilor nu-şi propune să facă incursiuni în domenii (aparent) atât de îndepărtate cum ar fi „cultura” sau „civilizaţia” dar ar trebui spuse câteva cuvinte din două  raţiuni, ambele legate de bani, de costurile plătite de utilizatorii sau beneficiarii finali şi  respectiv de costurile implementării unui sistem de gestiune integrată a deşeurilor.

        Mai întâi, pentru că, deşi nu par să fie lucruri „concrete”, cele de mai sus au un impact decisiv asupra deciziilor politice şi administrative ale autorităţilor în materie de gestiune a serviciilor (reglementări, tarife, cooperări, parteneriate, finanţări, strategii şi control).

        Apoi, pentru că niciun sistem, fără adeziunea reală a celor chemaţi să-l aplice sau să-l finanţeze, nu are sorţi de succes.

      Nu în ultimul rând, administrarea riguroasă a deşeurilor determină  modificări  ale percepţiei publice atât  asupra performanţei  administraţiei  locale (manifestată  în principal prin estetica urbană) cât şi asupra calităţii vieţii în comunitatea respectivă.

        Iată ce ar trebui reţinut, pe scurt:

 

Cultura realismului şi pragmatismului.

 

Cultura reprezintă – la nivel individual sau al unei colectivităţi – însuşirea şi asumarea unui set de valori la care raportăm apoi toate acţiunile şi angajamentele noastre.  Setul de valori pus aici  în discuţie este compus de mediu, sănătatea publică şi resursele limitate iar singurul angajament acceptabil pentru administraţie şi pentru noi toţi este protecţia acestor valori.  Acesta este binele pe care trebuie să-l urmărim şi toate reglementările – europene şi deci naţionale – sunt adoptate în numele acestor valori.

 

 Civilizaţia – în contextul gestiunii deşeurilor – este un ansamblu de principii, reglementări, de mijloace şi de servicii care permit atingerea „obiectivelor”  de gestiune:

  • „deşeul” aruncat sau depozitat este un factor de poluare;
  • cei care produc poluarea (deşeurile) trebuie să plătească;
  •  „deşeul” poate fi „valorificat”, poate deveni „resursă”;
  •  deşeul ca „produs” sau „bun mobil” poate fi tranzacţionat, comercializat;
  •  există tehnologii de „tratare” a deşeurilor – există metode eficiente de „colectare” şi „sortare”, există tehnologii de „reciclare”;
  • există infrastructuri şi echipamente şi activităţi specifice de operare-tratare a deşeurilor  care pot face obiectul de activitate al diverşilor actori economici;
  •  administraţia publică este responsabila directă pentru gestiunea „integrată” a deşeurilor pe un teritoriu administrativ;
  • mediul public şi cel privat pot colabora pentru realizarea obiectivelor;
  •  fabricanţii de produse („producătorii”) au responsabilităţi speciale de recuperare şi reciclare;
  •   în ultimă instanţă, finanţarea tuturor etapelor din viaţa unui produs (inclusiv faza de „deşeu”) se face exclusiv – direct sau indirect – din banii persoanelor fizice şi juridice: toţi ceilalţi „actori” de la administraţia publică la reciclatori şi de la micii colectori la brockeri – trăiesc impărţind şi redistribuind această finanţare iniţială.
  •  Etc...

 

             

        A colecta separat deşeurile (încă din propria gospodărie), a depune deşeurile în pubele, a plăti un serviciu de colectare, a recicla, a reutiliza – reprezintă un efort considerabil de timp individual şi de timp public, de reglementare şi de serviciu, de infrastructuri publice şi private – deci un efort financiar considerabil.  A face toate aceste lucruri nu este un comportament natural ci un comportament cultural.  Iar pentru tot ceea ce este „cultural” şi defineşte apoi un anumit nivel de „civilizaţie”  este nevoie  de (multă şi continuă) educaţie: acasă, la grădiniţă, la şcoală, la liceu, la facultate, la locul de muncă, în localitatea în care trăim.  Chiar şi legea şi reglementările locale ori sancţiunile şi controlul fac parte din „educaţie”.    

 

       În materie de servicii publice, de administraţie, semnificaţiile adevărului şi competenţei sau ale minciunii şi ignoranţei nu au doar conotaţii morale ci şi financiare:  minciuna şi ignoranţa înseamnă ineficienţă şi costă bani (bani publici). Adevărul şi competenţa înseamnă eficienţă deci  costuri mai mici pentru acelaşi nivel de calitate.  De aici şi nevoia de informaţie reală, pertinentă.

 

        Auzim  adesea oameni din administraţie sau politicieni sau chiar pe unii concetăţeni vorbind depre „mentalitatea” care ne împiedică să fim mai performanţi sau mai „corecţi”.  Ca şi cum mentalitatea ar fi un dat natural pe care îl ai sau nu, precum culoarea ochilor sau „şansa” de a te fi născut „neamţ”!  Dar mentalitatea este rezultatul unui proces îndelungat de „educaţie”:  parafrazând celebra frază a lui Edison despre geniu -  am putea spune că mentalitatea este 99% educaţie şi doar 1% un dat natural.  Mai îngrijorător este că, în materie de gestiune a deşeurilor, autoritatea publică locală şi decidenţii politici au cel mai important rol de educare a societăţii: o misiune dificilă care cere timp, mijloace, constanţă, determinare – adică bani, bani publici, banii noştri.


Next
Next
Previous

CEEP

Next